Apel la sinceritate#

Hai s‑o dăm pe fată, dați‑ne ce‑avem nevoie,
Și‑ncetăm să ne prefacem că vă cerem voie.

Hai să fim sinceri. Voi cât de mult ați învățat la școală? Sau în facultate?

Și nu, nu mă refer la clasele I–IV sau chiar I–VIII (sau e 0–VIII acum?). Acolo, de bine de rău, copiii atenți mai rămân cu „câte ceva”. În unele cazuri chiar cu multe lucruri. Dar după, la liceu și la facultate, ce ați învățat?

Și nici nu mă refer la ce ați învățat în anii de liceu și de facultate, pe lângă aceste instituții. Sau ce ați învățat din temele și proiectele pe care le‑ați făcut. Mă refer la ce ați învățat stând între patru pereți și urmărind un profesor care vorbește sau care vă pune să faceți exerciții.

Îmi imaginez că destul de puține.

Și totuși, lipsa „educației” este văzută ca „o problemă”. De câți Români? Cine poate ști. Nu am găsit un sondaj de încredere în instituții care să contorzize și încrederea oamenilor în universități, de exemplu. Consilierii președintelui ne spun (Arhivă 1, 2) că este o problemă mare.

Dar este? Sigur, lipsesc competențe. Asta este indubitabil o problemă. Și dacă definim educația ca „procesul prin care se dobândesc competențe”, rezultă faptul că avem nevoie și de educație. Dar de un profesor în fața clasei care să vorbească? Avem nevoie de asta?

Au nevoie liceele și universitățile de reformă? Sau au nevoie de desființare?

Beneficiul#

Până să vorbim despre ce este greșit cu sistemul educațional (spoiler: aproape totul), există un lucru indispensabil pe care îl oferă. O cultură.

Și nu mă refer la „cultura academică”, cea cu nasul pe sus. Mă refer la percepția culturală că este „ok” ca copilul tău să nu producă nimic și să stea pe banii tăi până la 19 ani (liceu), sau până la 22–23 de ani (facultate). Pentru că „învață”.

Și asta este perfect rezonabil. Sigur, unii oameni preferă să învețe mai multe de la locul de muncă, din „lumea reală”, decât din cărți și din teorie. Mi se pare o perspectivă rezonabilă. Faculatea este facultativă, și abandonul școlar după clasa a XI‑a pentru oamenii care consideră că își pierd timpul ar trebui, poate, să fie normalizat. Cunosc persoane care regretă că au stat să termine și cu Bacalaureatul.

Dar nici munca de la 16 ani nu este pentru toată lumea. Sunt absolut convins că ar distruge șansa multor tineri de a învăța aptitudinile și cunoștințele necesare pentru a ocupa posturi de specialitate. Posturi cu o productivitate marginală mare. Posturi care cresc capitalul uman al țării și aduc în domeniul privat salarii mari.

Lucrul de care mai au nevoie acești tineri este timp. Timp petrecut fără responsabilitățile unui adult. Timp în care, cu motivație proprie, să dobândească aceste aptitudini. Pentru că nu îi ajută școala în sine la prea multe.

Acum câți dintre tineri chiar fac asta? Și câți dintre tineri doar beau și se droghează?

Și elevii slabi pot pretinde că fac ceva util trecând prin școală și bând în timpul liber. Pe când elevii care chiar vor să acumuleze cunoștințe trec prin școală și învață în afara ei (sau, mai comun, trec prin școală, și învață, și mai și beau).

Ceea ce nu ajută este o lipsă profundă de sinceritate despre ce facem de fapt.

Putrefacția#

Timp liber?#

Timpul liber este un concept complet străin pentru sistemul educațional. Sigur, nu ar fi o problemă în sine dacă ți s‑ar da niște teme și ai avea liberatea să alegi când să le faci. Ai putea învăța cum să îți faci un program sănătos care să funcționeze pentru tine.

Ceea ce este nesustenabil este faptul că aceste teme ți se dau în plus față de un program de 6–8 ore zi. Calculul este unul foarte simplu. Sigur, poți să fii un elev sau un student conștincios. Poți să ai și viață socială. Poți să ai și un pic de timp să citești o carte sau să te uiți la un film, sau să te relaxezi ca să nu ajungi în burnout. Dar… atât.

Vrei să înveți ceva ce nu se predă la școală? Vrei să înveți să faci un beat în FL Studio? Un modul de kernel pentru Linux? O campanie de marketing pe Instagram? Vrei să ai un hobby? Va trebui să renunți la ceva. Fie la sănătatea mentală, fie la viața socială (deci implicit și la sănătatea mentală), fie la a mai fi un elev sau student model la școală.

În realitate? Unul din primele lucruri pe care le‑am înțeles când am ajuns la facultate a fost faptul că nu are nici un sens să te duci la cursuri. Îți este predat în 28 sau în 42 de ore ce poți învăța singur în 5–10 ore. Poate exagerez puțin: există și materii precum Fizică sau Rezistența materialelor care ți‑ar lua ceva mai mult.

Dar niciodată nu are sens să stai acolo. Decât să stai 8 ore pe zi la facultate și încă 4 ore pe zi lucrând acasă (teme, proiecte, învățat pentru teste), mai bine te duci la cele 4 ore de laborator, faci cele 4 ore de studiu acasă, poate 5 pentru că trebuie să recuperezi puțin mai mult, și ai ajuns la un program normal. Și cu nota 10 dacă chiar o vrei.

Dar ajungem la aceeași problemă. Ne păcălim unii pe alții despre ce facem de fapt.

Examene#

Examenul teoretic auto (sala) este cea mai mare păcăleală din România. Sigur, poți să înveți legislația pe bune și să pici pentru că ai interpretat greșit ce voia să zică o întrebare. Sau poți să îți descarci o aplicație cu toate căteva sutele de întrebări din baza de date, să treci prin toate de câteva ori, le reții, dai sala, și peste un an nu mai faci corect nici jumătate.

Totuși, poate scopul examenului auto este doar să garanteze că au trecut pe la urechile tutuoror șoferilor niște concepte de bază de legistlație auto. Nu sunt convins. Cred că tot din trafic sunt învățate și acelea.

Mă voi da pe mine ca prim exemplu aici. Într‑o competiție între mine și un zar pe întrebările din categoriile de prim‑ajutor și mecanică de la examenul auto eu nu aș avea nici un avantaj. Dimpotrivă, la ce noroc am eu de obicei, aș pierde detașat. Deși la vremea când am dat examenul, le știam pe toate.

Ce legătură are asta cu sistemul educațional? Numărul șocant de examene care merg pe același principiu.

Practic, examinările se împart în mai multe categorii, aproape toate profund fentabile:

Reproducerea unor secțiuni din manual — aceste examene vor fi copiate de orice student se respectă și își respectă propriul timp. Sigur, are sens să memorezi tabla înmulțirii când ești mic, sau capitalele lumii, dar nu are nici un sens să reții o listă cu tipurile de traductoare predate la facultate, în contextul în care jumătate deja nu mai sunt folosite în industrie și au apărut nenumărate tipuri noi care nu au mai fost introduse în materialul de curs.
Grile — similare cu sala din examenul auto, promovează memorarea pe termen scurt a materialului. De departe cel mai nociv tip de examinare.
Exerciții tip — problema fundamentală de obicei la aceste exerciții este că pentru a le rezolva ai nevoie doar de unelte de matematică de clasa a VIII‑a (maxim de liceu) și de un algoritm de rezolvare sau o foaie de formule. Studenții se plafonează la acele unelete matematice elementare; algoritmii și formulele specifice domeniului fiind învățați și uitați la fel de repede. Acolo unde aceste exerciții nu se pot folosi de matematică (de exemplu la informatică sau la alte exerciții folosind programe specifice pe calculator) rezultatele sunt dezastruoase.
Proiect — extrem de util pentru cine vrea să învețe. Cine nu vrea cumpără proiectul sau, mai nou, îl face cu ChatGPT.
Discuție orală — probabil cel mai bun tip de examen; de asemenea cel mai rar, fiind neconvenabil pentru profesor.

Și așa ajungem la aceeași problemă. Ne păcălim unii pe alții despre ce facem de fapt.

Cursuri#

De departe cea mai mare păcăleală din sistemul educațional postliceal este ideea de curs universitar. Teoretic, fiecare disciplină este împărțită într‑o parte teoretică, acoperită la curs, și o parte practică, acoperită la seminar sau la laborator. Majoritatea orelor liceale au același rol și funcționează în aceeași paradigmă.

Cu toții avem stiluri diferite de învățare, însă sunt convins că marea majorității dintre noi preferăm una dintre următoarele metode:

Subiectul să ne fie explicat verbal de o altă persoană sub forma unui monolog.
Să citim o carte bine structurată pe subiect, eventual cu unele exerciții rezolvate.
Să avem o discuție interactivă sau să lucrăm împreună cu cineva.

Aceasta explică împărțirea tradițională de curs–manual–seminar. Problema este că aceste metode de învățare sunt total depășite. Și dacă în locul manualelor avem, pentru unele materii, documentații online ce acoperă subiectul într‑un mod mai structurat și interactiv, și într‑un format mai accesibil, aceasta este doar o îmbunătățire incrementală. Un manual bun poate fi în continuare foarte util.

Cursurile, pe de altă parte, nu mai au absolut nici un sens, atunci când există videoclip‑uri ce pot fi indexate, date mai repede, reluate și revăzute de câte ori este nevoie.

Asistatul la un curs este, în general, o experiență destul de morbidă, în care un profesor, cu o vârstă undeva între dublă față de cea a studenților și decedat, repetă un set de idei foarte prost structurate pe un subiect pe care îl interesează pe el personal (sau nu) în aceeași manieră în care un prieten îți povestește narațiunea unui serial pe care și el știe că nu vei avea vreodată vreun interes să îl urmărești.

Faptul că studenții, care se află la vărsta cea mai energetică și cu cel mai mare potențial productiv din viața lor (fie că ne referim la productivitate economică sau creativă), sunt așteptați să asiste la cinci astfel de cursuri în fiecare săptămână, între două și trei ore fiecare, nu poate fi caracterizat altfel decât ca o tragedie.

Bineînțeles, în realitate, studenții nu vin la cursuri. Ceea ce crează o animozitate între profesori și studenți. Chiar și profesorii „buni” simt frustrarea că nu au cum să își facă bine treaba dacă nu au cui să predea. Și au și ei perspectiva lor.

În final, tot ne păcălim unii pe alții despre ce facem de fapt.

Problema centrală#

Din analiza de mai sus, s‑ar înțelege faptul că sistemul educațional liceal și postliceal ar fi o catastrofă care nu ajută pe nimeni. Dar nu e chiar așa. Sigur, educația are un mare obiectiv propus:

Profesorii și părinții colaboarează pentru a ajuta copiii și tinerii să dobândească educația de care vor avea nevoie în viața lor de adulți.

Criticat după acest obiectiv propus, sistemul educațional nu poate fi văzut ca altceva decât ca pe un dezastru. Însă motivul pentru care acest sistem continuă să existe este pentru că atinge un alt set de obiective, chiar mai importante, dar care nu sunt recunoscute niciodată în public:

Profesorii se bucură de un loc de muncă stabil, relativ bine plătit (comparativ cu celelalte opțiuni pe care le au, de regulă), de unde este foarte greu să fie concediați și unde pot face aceeași activiate an de an fără a se adapta la schimbările în lume.
Părinții se bucură de un loc în care își pot trimite copii fără a fi nevoie încă să îi susțină în tranziția la o viață totală de adult, cu un loc de muncă, responsabilități, șamd, și fără ca aceștia să stea acasă „pe capul lor”.
Elevii și studenții se bucură de cățiva ani în plus în care nu sunt nevoiți să se responsabilizeze și pot pretinde chair că fac ceva util pentru viitorul lor.

Acesta este sistemul prin care fiecare participant în sistemul educațional participă la această păcăleală comună. Cu toții susțin, atunci când sunt întrebați, că scopul lor este acela de a participa la procesul educațional, pe când, în realitate, fiecare își urmărește un alt set de interese, pe care nu l‑ar recunoaște.

Acest set de interese perverse fac sistemul educațional aproape imposibil de îmbunătățit sau reformat. Orice încercare de a îl alinia mai bine cu scopul său nominal educativ va deranja, aproape garantat, unul dintre cele trei interese: fie pe profesori, fie pe părinți, fie pe elevi/stundenți.

Schimbare?#

În industrie#

În industrie, se întamplă uneori ca un „outsider” să fie adus din total altă industrie pentru a salva o anumită întreprindere. Ca un singur exemplu, Lou Gerstner, după ce a fost patru ani director general al conglomeratulului de produse alimentare și de tutun RJR Nabisco (biscuiții Oreo și țigările Camel, Winston), a fost chemat în 1993 ca Director General la IBM, o croporație ce avusese un succes răsunător în anii ’50 și ’60 cu vânzarea de calculatoare ale vremii, și care ajunsese, între timp, într‑un punct de stagnare.

Sub influența sa, IBM a ajuns din nou o companie profitabilă și, deși nu este cea mai importantă companie în domeniul calculatoarelor așa cum era în zilele sale de glorie, se bucură astăzi de competitivitate într‑un număr de nișe imporatante și se situează confortabil ca a patruzeci și șaptea cea mai valoaroasă companie din lume listată la bursă, din orice domeniu.

De ce a fost important statul său ca un „outsider”? Pentru că ceea ce a restructurat Lou Gerstner în IBM nu a fost un produs tehnologic sau o campanie de marketing. Ceea ce a restructurat el a fost o cultură. Și a făcut‑o deranjând. A dat mulți oameni afară, a unificat departamente care lucrau înainte separat, a înlocuit multe divizii de marketing cu una singură, a introdus o divzie de software într‑o corporație istoric axată pe hardware, a redus birocrația internă.

Pe scurt a adus o megacorporație pe rit vechi spre un model mai suplu și competitiv, model prin care Microsoft, Google (Alphabet) și Facebook (Meta) aveau să devină printre cele mai mari companii din lume.

Este greu de crezut că un inginer „crescut” în IBM ar fi avut viziunea necesară să facă aceste schimbări la timp, cu suficient de multă convingere și, cel mai important, cu suficient de multă voință să deranjeze o structură din care a făcut parte și în care a avut succes.

Mai multe detalii despre acest caz se pot găsi în cartea scrisă chiar de Lou Gerstner pe subiect: „Who Says Elephants Can’t Dance”.

În educație#

Important pentru discuția noastră este faptul că genul acesta de schimbare nu se poate întâmpla în sistemul educațional așa cum îl avem noi. Fiind, în practică, instrumente de stat, rectorii, prorectorii, decanii și prodecanii, precum și directorii liceelor, sunt aleși, fie pe motive direct politicie, fie pe baza credențialelor academice obținute în sistem. De obicei, printr‑o combinație a acestor două calificări.

Ceea ce e total de neconceput este ca Universitatea București sau Politehnica București să ajungă pe mâna unui om sau a unui grup de oameni ce nu au trecut pe calea lungă de student ⟶ masterand ⟶ doctorand ⟶ doctor ⟶ asistent universitar ⟶ lector ⟶ conferențiar ⟶ profesor universitar; și astfel fiind predispuși la aceleași interese perverse precum colegii săi.

Și mai greu de imaginat este, din păcate, o situație în care oricine s‑ar afla la conducerea acestor instituții să fie împuternicit să dea afară angajați și cadre didactice incompetente și ineficiente, în afara cazurilor de abuz și scandal (practic, singurele cazuri în care se poate da afară în prezent).

Faptul că președintele țării și o întreagă clasă de oameni pseudo‑intelectuali din România (mă gândesc aici la cei care l‑au ridiculizat pe George Simion pentru suportul pe care l‑a primit de la „manelistul incult” Tzanca Uraganul, iar apoi mai să‑l canonizeze pe Dani Mocanu, acuzat de trafic de persoane, pentru suportul său pentru Nicușor Dan) își pun toată baza în „experți” nu face nimic altceva decât să garanteze imposibilitatea unei soluții structurale.

Profesorii, pur și simplu, au fost obișnuiți cu prea multe. Sigur, profesorii sunt nemulțumiți. Programe prea încărcate. Salarii prea mici. Nu aș avea nici o problemă să aibă mai puțin ore în normă și salarii mai mari.

Dar au fost obișnuiți cu prea multe în alte domenii. Un post prea stabil, de unde nu pot fi dați afară. O programă prea stabilă, în care pot face aceleași lucruri an după an, fără să fie forțați să schimbe nimic. O lipsă de obligație în publicarea unor articole de interes în avansarea științei (comparativ cu universitățile occidentale sau chinezești). Un prestigiu prea mare, total nejustificat.

Foarte puțini oameni sunt mai aroganți decât cadrele didactice universitare. Ca profesie, generalizând, viziunea lor este că aceste lucruri sunt absolut naturale și li se cuvin.

Este foarte interesant să auzi o astfel de persoană cum se plânge de viteza înceată cu care vin banii pe diverse proiecte finanțate de Uniunea Europeană (ce au, în realitate, zero utilitate), în timp ce studenții lor, pe care ei sunt angajați să îi educe, nu știu nimic despre materiile pe care ei le predau, și nu au nici o intenție să învețe.

Sunt foarte curios câți dintre acești angajați ar supraviețui chiar și primei runde de restructurări sub o administrație afaceristă.

Soluții#

Nu există soluții. Există doar compromisuri. (Thomas Sowell, „A Conflict of Visions”)

Există unele lucruri pe care le putem face pentru a ne apropia mai mult de un sistem educațional funcțional în secolul XXI.

Există și idei structurale interesante: separarea completă a instituțiilor de educație de instituțiile de acreditare ar fi una dintre ele. Sau, bineînțeles, privatizarea întregului sistem.

Însă, după cum am spus mai sus, mă îndoiesc că oricare dintre acestea ar fi implementabilă în practică.

Ceea ce doresc să propun mai jos sunt o serie de acțiuni pe care le putem face ca indivizi pentru a îmbunătății situația, în cadrul sistemului actual.

În general, acestea nu sunt confortabile și necesită să muncim mai mult și să abandonăm unele preconcepții, dar cred eu că acestea sunt lucrurile pe care le putem face pentru a îmbunătății sistemul educațional.

Ca profesori#

Profesorii au cea mai grea muncă aici, dar tot ei pot avea și cel mai mare impact.

Cel mai important este acceptarea faptului că studenții vor folosi orice mijloace au la dispoziție pentru a învăța mai eficient, pentru a își face temele, pentru a petrece cât mai puțin timp învățând. Important este să facilităm acest stil de învățare rapidă fără a faulta studenții care preferă un stil mai tradițional de educație.

Cursurile ar trebui înregistrate și tratate mai mult ca niște videoclip‑uri educative cu audiență live decât ca pe niște cursuri de modă veche. Prezența ar trebui să fie complet opțională, iar dacă nici un student nu se prezintă, ar trebui ținute în fața camerei și acele înregistrări făcute disponibile la fel ca toate celelalte.

În spatele acestor cursuri ar trebui să stea un manual bine pus la punct, cu exerciții rezolvate (unde este cazul). Acest document ar trebui să fie bine structurat, bine paginat, complet și exhaustiv. O strategie validă de învățare ar trebui să fie încărcarea unui astfel de document pe o platformă de tipul ChatGPT și purtarea unui dialog socractic cu aceasta.

Accesul la acest stil de învățare accelerat: cursuri rulate la viteză dublă și reluate la nevoie, manuale digerate cu ChatGPT, exerciții rezolvate parcurse acasă și nu la curs; acest stil nu reprezintă o lipsă de respect a studentului față de procesul educațional. Inaccesibilitatea practiocării acestui stil, din cauza absenței resurselor disponibile, reprezintă o lipsă de respect față de student.

Dacă un profesor nu schimbă nimic altceva, dar măcar își schimbă mentalitatea și acceptă că și stundenții merită respect, și că ar fi păcat ca el personal să nu ofere acest respect, deja a făcut mai mult decât este suficient.

Ca elevi și studenți#

Pe cât posibil înainte de facultate, și eventual în primul an sau doi de facultate, nu folosiți ChatGPT. Sau, dacă alegeți totuși să îl folosiți, folosiți‑l pentru dialoguri socratice, iar când vine timpul să faceți teme sau proiecte, puneți‑l deoparte. Nu puteți învăța să alergați dacă scoateți timpii pe care îi scoateți cu o bicicletă electrică.

Sigur, selectați ce este mai important pentru voi și axați‑vă pe acel domeniu! Nu vă duceți la cursuri! Copiați cât mai bine la examinările de reprodus mateiral! Căutați cât mai multe activități extracuricurale în domeniile care vă interesează!

Dar, profitați și de oportunitățile pe care le aveți, mai ales în liceu și primii ani de facultate, chiar să învățați ceva din toată această mascaradă! Pentru că chiar o să aveți asemenea oportunități.

Ca părinți#

Nu vă întrebați copiii ce notă au luat la mate, întrebați‑i cât face șapte ori opt. Nu vă întrebați copiii ce notă au luat la geografie, întrebați‑i care e capitala spaniei.

Știu, e mai greu, dar învățați‑i că contează cu ce rămăn, nu ce scor au.

Dacă faceți asta, este mai mult decât suficient.

O concluzie istorică#

În 1500, la câteva sute de ani după ce primele școli ale bisericii fuseseră instituite, doar ~10% din populația Europei putea să își semneze propriul nume. Majoritatea erau total analfabeți.

Apogeul educației ca atare a avut loc, probabil, la sfărșitul secolului XIX și începutul secolului XX, când un număr mare de copii, din clasa de mijloc și din familii bogate, au primit o educație „clasică”, adică predată în latină și greacă veche. Unii dintre cei mai culți și citiți oameni provin din această generație.

Dacă aveți o părere bună despre cât de mult citiți vă încurajez să deschideți un volum din Istoria religiilor a lui Mircea Eliade și să vă uitați la bibliografia pentru un singur capitol — o bibliografie ce se întinde, de obicei, pe multe pagini de font mic, și reprezintă doar o mică ăparte din ce a citi el în toată viața sa.

Totuși, istoria schimbărilor în sistemul educației nu a fost o istorie a perfecționării tehnicilor educaționale. A fost, mult mai mult, o istorie a luptei politice asupra unei instituții unde copiii și tinerii își petrec majoritatea zilei și pot, în consecință, să fie indoctrinați cu anumite idei. Astfel, dezbaterile legate de religie și educație sexuală în școli sunt mult mai vizibile decât idea unor reforme structurale sau metodologice.

Spre deosebire de ce presupun mulți fani ai „progresului”, progresul nu este obligatoriu. Romanii au uitat cum să construiască și să repare apeducte cu mult înainte ca acestea să înceteze să mai funcționeze. Acele cunoștințe au fost, pur și simplu, pierdute.

Chair dacă nu o ducem la fel de bine cum o duceam în 1900 strict educațional, nu o ducem nici la fel de rău ca în 1500. Și avem un set de unelte — Google și ChatGPT — care ne dau oricând și oriunde acces la mai multe informații decât a avut oricine în istoria umanității.

Și totuși, nu informațiile ca atare ne ajută cel mai mult, ci înțelepiunea, ce necesită experiență, dar și informații la noi în minte pe care le putem corela oricând. Și încelepciunea stă la baza unor societăți civilizate și avanste.

O fi de bine? O fi de rău?

Noi să fim sănătoși!

Dacă visez la ceva, visez doar la un dialog mai onest despre acest subiect.

Atât. Baftă la bac, licențe și dizertații, că tot e sezonul!