Povestea și argumentul economic#

Fondurile europene sunt văzute ca o salvare de către mulți dintre concetățenii noștrii, inclusiv de către unul dintre candidații la prezidențiale. Povestea este aproximativ următoarea.

Avem o economie sub-dezvoltată și prietenii noștrii europeni mai dezvoltați vor să ne ajute să creștem printr-un set de investiții și donații (fonduri nerambursabile) numite fonduri europene.

Economic, această poveste pare că ar avea sens. Unul dintre principalele motive pentru care economiile sub-dezvoltate sunt mai puțin productive decât economiile dezvoltate este lipsa de capital. Capitalul este ansamblul de resurse ce nu pot fi consumate direct - materie primă, mașinării, infrastructură, clădiri, muncitori și calificările lor - de care dispune o societate.

Un investitor american poate finanța, cu câteva semnături, un proiect cu un potențial ridicat, dar nesigur, de milioane de dolari. Dacă își pierde banii pe el, se așteaptă să își acopere pierderea din celelalte investiții ale sale. Dacă așteaptă zece ani să vadă un profit, nu este o problemă pentru el, pentru că are din ce trăi și finanța alte investiții până atunci.

Un investitor român, cu un capital mult mai mic, pe de altă parte, nu își poate permite riscuri așa de mari, și are nevoie de investiții mai sigure. În plus, are nevoie ca acele investiții să se fructifice în mai puțin timp.

În consecință, economia americană se poate dezvolta mai repede, iar economia românească, mai încet.

Nu este nimic “nedrept” în această situație. Cel puțin nimic altceva decât nedreptatea naturii prin care unii oameni se nasc mai înalți și alții mai scunzi, sau unii mai inteligenți și alții mai puțin inteligenți. Investitorul american trăiește într-o societate care a acumulat capital mai mult timp și, în consecință, are mai mult capital disponibil pentru proiecte mai riscante, sau de mai lungă durată.

Fondurile europene vin ca un remediu la această problemă, prin care țările mai dezvoltate ale uniunii vin cu capital sub forma unor împrumuturi, sau a unor investiții nerambursabile, în sprijinul economiilor sub-dezvoltate. Astfel, societatea sub-dezvoltată poate să sară peste procesul lung și dificil de acumulare a capitalului de care are nevoie și poate ajunge mai repede la un nivel de productivitate comparabil cu cel al economiilor dezvoltate.

Cel puțin, asta-i povestea. Ce să nu-ți placă?

O sămânță de îndoială#

Dacă fondurile eropene au scopul îmbunătățirea productiviății societății Române, acest lucru se poate măsura.

Între 2000 și 2006, PIB-ul României a crescut cu 4-8% în fiecare an.

Apoi intrăm în UE în 2007, în 2008-2009 lovește recesiunea mondială și PIB-ul scade până în 2010. Între 2011-2013, economia se redresează ușpr, cu creșteri între 1% și 3%.

Apoi, între 2014 și 2019, PIB-ul României a crescut cu 3-7% în fiecare an.

Urmează pandemia de 2020 și efectele ei economice.

Importantă aici este comparația între cele două perioade de creștere: 2000-2006 și 2014-2019, neafecate de nici o criză. O perioadă în afara UE, o perioadă în UE. Și totuși, rata de creștere economică este foarte similară.

Îndemn orice “pro-european” să îmi indice unde poate fi observat efectul de “sărire peste” necesitatea acumulării de capital în datele statistice obiective.

De ce statul?#

Deși un investitor român este limitat în investițiile pe care le poate face, din cauza capitalului său redus, nu este nimic, în principiu, care să-l oprească pe investitorul american să finanțeze o afacere în România. Sigur, în practică există unele difcultăți: probleme legale, un nivel mai mare de taxare sau un “capital uman” mai slab pregătit.

Unele dintre aceste probleme sunt inerente spațiului românesc. De exemplu, toate afecerile din România sunt nevoite să preia angajați din aceeași piață de muncitori. Fie că sunt locale, finanțate de investitori străin sau de fonduri europene.

Altele probleme se pot rezolva printr-o atitudine prietenoasă față de investitori străini. S-au și făcut multe lucruri în acest sens, începând cu anii 2000, ca dovadă că acum Dacia e deținută de Renault și produce mașini decente la un preț competitiv, ca să dau un singur exemplu.

Nu este foarte clar totuși ce putem obține din fonduri euorpene și nu putem obținem de la investitori străini. În cazul ivestițiilor, ce trebuie returnate la UE după un timp, este chiar extrem de neclar. În cazul fondurilor nerambursabile există măcar ideea că “noi” rămânem cu capitalul investit.

Dar cine suntem “noi”? Chiar contează pentru un român de rând dacă capitalul din afacerile românești este deținut pe hărtie de un individ cu CNP sau cu număr de asigurare socială? Capitalul tot în România rămâne și tot productivitatea muncitorilor români o ridică.

Și, totuși, de ce să nu facă statul? N-ar fi mai bine și cu investitori străini capitaliști, și cu fonduri UE?

De ce NU statul? Un exemplu#

Ar fi mai bine?

Să ne imaginăm scenariul ipotetic al unui muncitor, Ionel. Ionel dă cu sapa. Asta știe el să facă. La asta se pricepe. Un patron local îl plătește pe Ionel 3000 de lei pe lună să dea cu sapa într-un proiect oarecare de construcție. Într-o zi, Marcel, un băiat conectat, îi oferă lui Ionel un post într-un proiect finanțat pe bani europeni. Noul lui salariu? 4000 de lei. Noile lui atribuții? Să sape o groapă de dimineață și să o astupe seara.

Bineînțeles, Ionel este foarte fericit. Dar are societatea de căștigat?

Pe termen scurt, da! Societatea a pierdut munca depusă de Ionel, care valora (presupunând că era plătit cât producea, pentru simplitate), 3000 de lei pe lună. Pe de altă parte, societatea a căștigat o sumă de bani pe care o poate cheltuii pentru a cumpăra produse din străinătate (cei 4000 de lei vin de fapt ca euro). Deci per total, +1000 de lei pentru economia Românească.

Dar nu e chiar așa. Pentru că munca lui Ionel, care se pierde, reprezintă 3000 de lei în bunuri de capital. Pe când cei 4000 de lei vor fi folosiți pentru a cumpăra bunuri de consum.

Adică, în alte cuvinte, fondurile europene pot avea rolul fix opus față de cel dorit. Într-o economie “în dezvoltare”, care are nevoie de o acumulare a capitalului pentru a putea fi productivă, aceste fonduri descurajează acumularea de capital și promovează consumul.

În realitate, pe lângă Ionel, mai sunt și Marcel, manager de proiect, și Veronica, secretară, care sunt extrași din rolurile lor productive în societate și plătiți salarii generoase pentru a plimba hărtii în virtutea birocrației europene.

Ceea ce se vede sunt salariile mari, posturile luxoase și munca ușoară a celor angajați pe bani europeni.

Ceea ce nu se vede sunt fabricile, spitalele, magazinele, produsele, jocurile video (de ce nu?) care s-ar fi putut produce în România dacă cea mai bună ofertă de angajare a celor ce lucrează pe bani europeni ar fi fost una productivă pentru economie.

Importanța profitului#

Poate unii dintre voi nu sunteți de acord cu scenariul ipotetic. Nu credeți că este plauzibil ca Ionel să fie angajat pe bani europeni să sape o groapă de dimineață și să o astupe seara. E absurd!

Un investitor american nu l-ar plăti niciodată pe Ionel să facă asta. De ce l-ar plăti UE? Sunt ei mai proști?

Propun o altă întrebare: ce motive are investitorul american să nu îl plătească pe Ionel să stea degeaba? Și ce motive are UE să nu o facă?

Pentru investitorul american, problema e foarte simplă. Dacă îl plătește pe Ionel să stea degeaba, pierde bani. Are de suferit. Pe când UE? Birocrații europeni nu au nici un motiv să fie deranjanți de risipă. Nu sunt banii lor.

Poate la o situație așa de absurdă ar ieși un scandal și ar avea de suferit un birocrat. Dar să zicem că Ionel produce “ceva”. “Ceva” cu o valoare reală de 300 de lei pe lună. Și e plătit tot 4000 de lei. Rezultatul este 2700 de lei pierdutți în bunuri de capital pentru societae față de vremea când lucra la un patron local. Dar, hei, Ionel face “ceva”. Și face “ceva” pe un salariu mare, “echitabil”, plătit de UE.

Și întrucât valoarea economică a “ceva”-ului acela este de obicei imposibil de măsurat, cei de la UE și fanii lor pot susține că Ionel produce mai mult acum decât producea înainte, fără să se simtă nevoiți să ofere vreo dovadă concretă în acest sens. Și poate uneori chiar produce. Dar cine poate spune asta sigur?

Dacă ar fi venit un investitor american cu un capital mare poate l-ar fi putut angaja pe Ionel la o muncă mai productivă decât orice patron local. Dar investitorul american știe care este acea muncă productivă doar pentru că se uită la semnanele date de piață prin prețuri. El caută cea mai profitabilă variantă de afacere, adică, varianta în care Ionel ar fi cel mai productiv.

Dacă munca pentru care investitorul american are nevoie de Ionel este mai puțin productivă decât munca pentru care este angajat de patronul local, investitorul nu poate licita mai mult pentru munca sa fără a ieși în pierdere. Astfel, mecanismul de piață garantează - atât cât se poate garanta într-o lume imperfectă - că Ionel face cea mai utilă muncă pentru societate dintre toate oportunitățile pe care le are.

La fondurile Europene rar se pune problema de profitabilitate. Investițiile ce trebuie returnate după câțiva ani sunt cele mai puțin dăunătoare în acest sens. Dar fondurile nerambursabile sunt cheltuite aproape întotdeauna pe proiecte cu nume drăguț care nu vor soate niciodată nici un profit. Adică, pe proiecte care consumă mai mult decât produc.

Mai rău decât bani aruncați la gunoi, aceste proiecte blochează un număr de oameni și materiale/resurse ce ar putea fi folosite pentru a crește economia românescă.

Mitul corupției și ineficițienței birocrației românești#

Nimănui din România nu îi place să interacționeze cu statul și cu birocrația. De ce? Unii dintre noi am ajuns la concluzia că birocrația și statul, ca instituții, sunt teribil de ineficiente și incapabile. Alții cred doar că asta este o problemă în România, că în alte țări situația este mai roz.

Dar nu este. Problema este statul în sine, nu statul Român în particular.

De ce? Pentru că într-un sistem nu conteză cât de buni sau nu sunt oamenii, ci de ce sunt încurajați oamenii să facă de către structura sistemului.

Un muncitor poate să ridice astăzi o catedrală, mâine o moschee și poimâine o sinagogă pentru că ideea unui salariu îl încurajează să facă munca pentru care este cel mai bine plătit. Dacă ar fi avut muncitorul personal o problemă cu ridicarea uneia dinstre aceste structuri, s-ar fi găsit un alt muncitor care execute lucrarea.

La fel și în birocrația statului. Dacă un birocrat are intenții bune, se va găsii un alt birocrat care nu are, iar acesta din urmă va fi cel promovat în cadrul birocrației din cauza modului în care este structurat acel sistem.

Dacă aveți timp vă recomand să dați scroll într-o zi pe contul X al DOGE, proiectul lui Elon Musk ce caută fraudă, risipă și abuz în guvernul american. Acestea există nu pentru că birocrații americanii sunt proști, ci pentru că ăsta este comportamentul încurajat de structura birocratică a statului.

La fel este și în Germania. Și în Franța. Și în România.

Povestea revizitată. Concluzie#

Mai sus am vorbit despre salarii și oameni, dar același lucru se poate spune și despre resurse materiale sau de orice alt fel, care se duc la activități mai puțin productive decât în absența fondurilor europene.

În concluzie, fondurile europene vin în țară cu promisiunea dezvoltării economiei prin accelerearea procesului lung și greu al acumulării de capital. În realitate, duc la o alocare mai proastă a resurselor implicate și la o tendință chiar către consum și împotriva acumulării de capital.

Un număr mai mare de resurse alocate mai ineficient pot fi, în unele cazuri, mai bune decât un număr mai mic de resurse alocate foarte bine. Poate unele proiecte de infrastructură (autostrăzi, etc.) merită. Poate. Dar nu este obligatoriu, și aștept “pro-europenii” să vină cu o demonstrație în acest sens sau măcar să încerce.

Cele mai bune fonduri europene sunt cele ce vin sub formă de investiții, iar cele mai dăunătoare, fondurile nerambursabile.

Mult mai bune decât oricare sunt investițiile făcute de investitori capitaliști străini.

Alte întrebări și răspunsuri#

Unele fonduri europene se duc către educație. Nu crește asta capitalul uman în România?

În măsura în care oamenii productivi ies din școală, desigur. Totuși, experiența mea spune altceva.

Dacă permitem investitorilor străini să facă afaceri după bunul plac la noi în țară și astfel ajung să dețină o bună parte a afecerilor din România, nu înseamnă că ne vindem țara? Îți convine să cumperi de la Mega și de la Carefour totul?

Da, îmi convine. Asta ca să supărăm pe toată lumea.

1. Așa cum un investitor american poate să dețină o afecere în România, așa poate deține un muncitor român acțiuni într-un fond de investiții american. Astfel, românii pot beneficia de productivitate mai ridicată imediat, iar apoi, pe măsură ce acumulează capital, pot “cumpăra înapoi”, cu manta, firmele ce activează la ei în țară (sau firme ce activează în alte părți ale lumii).
2. Americanul nu poate fugii cu capitalul fix. Dacă nu mai dorește să îl țină în România trebuie să îl vândă sau să îl abandoneze.
3. Așa cum am invitat mai sus “pro-europenii” să îmi răspundă la întrebarea despre creșterea economică a româniei în Uniunea Europeană, invit aici “suveraniștii” să îmi răspundă la următoarea întrebare: cum poate România să își crească productivitatea în timp util dacă refuză și investiții străine și fonduri europene?